Uniunea Europeană a ajuns, la 1 iunie 2026, la un acord provizoriu privind accelerarea returnării cetățenilor din afara UE care nu au drept legal de ședere. Înțelegerea permite statelor membre să folosească, în anumite condiții, centre de returnare situate în țări terțe, dar nu transformă aceste centre într-o măsură deja operațională și nu încheie procedura legislativă.
Ce schimbă acordul privind returnările
Documentul urmărește să facă procedurile de returnare mai rapide și mai coerente în statele membre. Persoanele vizate ar urma să aibă obligația de a coopera cu autoritățile pentru stabilirea identității, a statutului și a modalității de plecare.
În cazul lipsei de cooperare, acordul prevede posibilitatea aplicării unor consecințe, inclusiv limitarea anumitor beneficii, în măsura permisă de legislația națională. Prin urmare, sancțiunile nu vor fi identice în toate țările UE și nu se aplică automat în aceeași formă. (Consiliul UE)
„Return hubs” nu sunt deportări automate în afara UE
Una dintre cele mai controversate prevederi este posibilitatea ca un stat membru să organizeze returnarea unei persoane printr-un centru aflat într-o țară din afara Uniunii Europene. Aceste facilități sunt denumite „return hubs”.
Acordul creează cadrul pentru astfel de aranjamente, însă nu obligă toate statele membre să le folosească și nu înseamnă că orice persoană care urmează să fie returnată poate fi trimisă automat într-o țară terță. Utilizarea lor depinde de condițiile stabilite în cadrul cooperării cu țara respectivă și de respectarea obligațiilor juridice aplicabile.
În practică, returnarea trebuie diferențiată de deportarea folosită în sens larg în dezbaterea publică. Măsura vizează persoanele care nu mai au drept de ședere și pentru care există o decizie de returnare; ea nu anulează dreptul de a solicita protecție internațională și nu permite trimiterea unei persoane către un loc în care ar fi expusă persecuției, torturii sau altor tratamente interzise.
Garanții juridice și întrebări rămase
Implementarea noilor reguli va trebui să respecte drepturile fundamentale și principiul nereturnării, cunoscut drept non-refoulement. Acest principiu interzice transferul unei persoane către un stat în care viața sau libertatea sa ar fi amenințată ori în care ar exista riscul unor tratamente inumane.
Rămân importante detaliile de aplicare: cine administrează centrele, ce autoritate răspunde pentru persoanele transferate, cum sunt evaluate cererile de azil și ce proceduri există pentru contestarea unei decizii. Acordul politic oferă cadrul general, iar aceste aspecte trebuie clarificate prin textul final și prin aplicarea legislației europene și naționale.
În cazul persoanelor vulnerabile, inclusiv al minorilor și al celor cu probleme medicale, evaluarea individuală și accesul la garanțiile procedurale rămân esențiale. Un acord cu o țară terță nu poate înlocui obligațiile statului membru față de persoana aflată în procedura de returnare.
De ce are miză politică
Returnarea persoanelor fără drept de ședere a devenit una dintre principalele teme ale politicii europene privind migrația. Acordul este prezentat ca o încercare de a reduce diferențele dintre procedurile naționale și de a crește rata efectivă a returnărilor.
Associated Press a relatat că presiunea politică asupra instituțiilor europene a crescut pe fondul disputelor privind controlul frontierelor și al ascensiunii formațiunilor care cer politici mai stricte în materie de migrație. Pentru guvernele statelor membre, eficiența returnărilor a devenit un test al capacității de a aplica deciziile administrative. (Associated Press)
Totuși, acordul nu schimbă prin el însuși regulile privind acordarea azilului și nu înseamnă că toate persoanele care intră ilegal în UE vor fi returnate prin aceeași procedură. Fiecare caz depinde de statutul juridic al persoanei, de existența documentelor necesare și de posibilitatea practică a returnării.
Criticile privind centrele din țări terțe
Organizațiile pentru drepturile omului și experții citați în dezbaterea publică avertizează că transferarea responsabilității către țări din afara UE poate îngreuna monitorizarea condițiilor și accesul la remedii juridice. Printre riscurile invocate se numără detenția arbitrară, lipsa unei evaluări reale a cererilor de protecție și protecția insuficientă a persoanelor vulnerabile.
The Guardian a relatat că adversarii acordului au comparat direcția aleasă de UE cu un sistem de aplicare strictă a legislației privind imigrația, asociat în Statele Unite cu Immigration and Customs Enforcement, cunoscut sub acronimul ICE. Comparația este o critică politică și nu descrie o preluare formală a modelului american de către Uniunea Europeană. (The Guardian)
Ce urmează după acordul provizoriu
Înțelegerea din 1 iunie 2026 este un compromis politic între Consiliul UE și Parlamentul European, nu o legislație definitivă. Textul trebuie finalizat și aprobat formal de cele două instituții înainte de a putea intra în vigoare.
Până atunci, statele membre nu dobândesc automat dreptul de a deschide centre de returnare în țări terțe în baza anunțului politic. Impactul concret va depinde de forma finală a regulamentului, de acordurile încheiate cu țările partenere și de garanțiile aplicate în fiecare procedură de returnare.
