Nebuloasa Helix, cunoscută și sub denumirea NGC 7293, oferă unul dintre cele mai clare exemple pentru studierea etapelor finale ale unei stele asemănătoare Soarelui. Aflată în constelația Vărsătorului, această nebuloasă planetară s-a format după ce steaua și-a pierdut o parte din straturile exterioare, în timp ce nucleul rămas a devenit o pitică albă.
Comparația cu viitorul Soarelui este o analogie bazată pe evoluția unor stele cu mase apropiate, nu o predicție exactă privind aspectul Sistemului Solar. Helix arată cum poate arăta o etapă târzie a unei astfel de evoluții, desfășurată pe scări de timp de ordinul miliardelor de ani.
Ce este Nebuloasa Helix
O nebuloasă planetară apare în faza finală a evoluției unei stele cu masă apropiată de cea a Soarelui. După consumarea combustibilului nuclear din etapele anterioare, steaua își pierde treptat straturile exterioare. Gazul eliberat formează un înveliș complex în jurul nucleului.
Radiația emisă de nucleul fierbinte ionizează gazul din apropiere și îl face vizibil. În centrul structurii se află o pitică albă — un obiect foarte dens, care nu mai produce energie prin fuziune nucleară în același mod ca o stea aflată pe secvența principală.
Aspectul NGC 7293 a dus la apariția denumirii populare „Ochiul lui Dumnezeu”. Această formulare nu descrie o structură solidă asemănătoare unui ochi. Imaginea este rezultatul geometriei nebuloasei, al distribuției gazului și al modului în care telescoapele captează lumina emisă.
De ce este Helix comparată cu viitorul Soarelui
Soarele are aproximativ 4,6 miliarde de ani și se află într-o etapă stabilă, în care transformă hidrogenul în heliu. Conform informațiilor NASA, evoluția sa va continua încă pe scări de timp de ordinul miliardelor de ani, înainte ca steaua să intre în faza de gigantă roșie (NASA – informații despre Soare).
În timpul acestei transformări, Soarele se va extinde considerabil și va pierde material din straturile exterioare. Mercur și Venus sunt considerate vulnerabile la această evoluție, iar soarta exactă a Pământului depinde de relația dintre expansiunea stelei și pierderea masei solare.
Soarele nu are masa necesară pentru a deveni o supernovă. După faza de gigantă roșie, nucleul său va rămâne sub forma unei pitice albe, care se va răci lent. Nebuloasa Helix ilustrează mai ales etapa în care materialul exterior a fost expulzat, iar nucleul central continuă să emită radiație suficientă pentru a ilumina gazul din jur.
Ce pot arăta observațiile în infraroșu
Telescopul Spațial James Webb este proiectat pentru observații în infraroșu. Acest domeniu permite studierea gazului rece, a prafului și a unor structuri mai greu de observat în lumina vizibilă. Instrumentele sale pot evidenția diferențe de temperatură și compoziție în obiecte astronomice (NASA – misiunea Webb).
Totuși, imaginile unor nebuloase planetare nu trebuie confundate între ele. Materialul ESA/Webb referitor la observațiile prezentate în acest context descrie Nebuloasa Inel, cunoscută ca NGC 6720, nu Nebuloasa Helix, NGC 7293 (ESA/Webb – Nebuloasa Inel).
Ambele obiecte sunt nebuloase planetare și pot contribui la studiul evoluției stelelor asemănătoare Soarelui. Însă structurile observate în NGC 6720 nu pot fi atribuite automat lui NGC 7293. Diferența dintre obiecte este esențială pentru interpretarea corectă a imaginilor și a concluziilor științifice.
În același timp, prezența unor regiuni dense în gaz nu demonstrează, de una singură, formarea unor noi sisteme planetare. Pentru o astfel de concluzie sunt necesare observații și analize suplimentare privind compoziția, dinamica și evoluția materialului.
O analogie științifică, nu o fotografie a viitorului
Nebuloasa Helix le permite astronomilor să studieze efectele pierderii de masă și ale radiației unei pitice albe asupra gazului din jur. Observațiile oferă indicii despre evoluția unei stele, dar nu pot stabili exact cum va arăta Soarele peste câteva miliarde de ani.
Masa inițială a stelei, compoziția chimică, viteza pierderii de materie și interacțiunea cu mediul interstelar pot influența forma și durata unei nebuloase planetare. Din acest motiv, NGC 7293 trebuie privită ca un exemplu natural al unei etape posibile din evoluția Soarelui, nu ca o copie perfectă a viitorului Sistemului Solar.
Transformările descrise se vor desfășura pe scări de timp atât de mari încât nu reprezintă un pericol pentru omenire în viitorul apropiat. Importanța Helix este științifică: nebuloasa oferă o imagine asupra felului în care stelele asemănătoare Soarelui își încheie evoluția și returnează materie în spațiul interstelar.
