România a ajuns în acel moment politic în care toată lumea vrea la guvernare, dar nimeni nu vrea să fie prins acolo când vine nota de plată. Eugen Tomac a fost nominalizat premier, iar PSD, PNL și USR se uită unii la alții ca trei vecini chemați să repare liftul: toți spun că e urgent, dar fiecare speră să plătească ceilalți.
Guvern cu de toate, dar fără vinovați
Constantin Toma a aruncat pe masă ideea unei guvernări largi: PSD, PNL, USR, UDMR. Adică un fel de salată politică în care fiecare ingredient declară că nu se amestecă, dar acceptă să stea în bol pentru binele țării.
PSD ar intra, dar nu prea tare. PNL ar vota, dar cu mănuși. USR ar reforma, dar preferabil dintr-o cameră igienizată politic. UDMR, ca de obicei, pare singurul care știe unde sunt pixurile și cafeaua.
Tomac, premierul desemnat să convingă imposibilul
Eugen Tomac are misiunea de a construi o majoritate din partide care se comportă ca niște rude la moștenire: zâmbesc în public, dar au deja avocatul pe WhatsApp.
Toți vor stabilitate. Problema e că stabilitatea, în politica românească, înseamnă să stai nemișcat până vezi cine cade primul.
Reforma vine, dar sună înainte
Reforma este invocată solemn la fiecare negociere. Se vorbește despre tăieri, eficiență, responsabilitate și stat suplu. Apoi cineva întreabă: „Dar ai noștri rămân pe funcții, da?”
Și, brusc, reforma mai așteaptă puțin pe hol, lângă aparatul de cafea.
Țara merge înainte. Sau lateral
În final, România pare condusă după principiul etern: „vedem după”. Vedem după consultări. Vedem după ședință. Vedem după vot. Vedem după ce se supără cine trebuie.
Iar dacă guvernul trece, toți vor spune că au salvat țara. Dacă pică, vor explica foarte serios că exact asta au vrut de la început.
