Pactul privind migrația și azilul începe să se aplice în Uniunea Europeană la 12 iunie 2026. Reforma adoptată în mai 2024 stabilește reguli comune pentru verificarea persoanelor ajunse la frontierele externe, examinarea cererilor de protecție internațională, responsabilitatea statelor și cooperarea europeană în materie de azil și returnare.
Pactul nu creează o administrație europeană unică pentru azil și nu transferă automat la Bruxelles deciziile privind fiecare persoană. El introduce reguli și mecanisme pe care autoritățile naționale trebuie să le aplice în funcție de situația individuală, tipul procedurii și rolul statului implicat.
Cui i se aplică Pactul privind migrația și azilul
România face parte din cadrul european și trebuie să aplice regulile relevante de la data stabilită pentru aplicare. Totuși, obligațiile nu sunt identice în toate statele membre, deoarece tratatele Uniunii prevăd regimuri speciale pentru anumite țări și instrumente din domeniul justiției și afacerilor interne.
Danemarca beneficiază de un regim de neparticipare în acest domeniu, iar Irlanda participă în funcție de opțiunile exercitate pentru instrumentele europene relevante. Prin urmare, aplicarea fiecărui mecanism trebuie analizată separat, în funcție de regulamentul vizat și de statutul juridic al statului, nu doar prin raportare la Pactul privind migrația și azilul în ansamblu.
Pentru România, impactul este direct: autoritățile naționale trebuie să aplice reguli comune privind verificarea la frontieră, înregistrarea persoanelor, orientarea către procedura corespunzătoare și cooperarea cu celelalte state membre.
Trei etape distincte: screening, azil la frontieră și returnare
Una dintre dificultățile de înțelegere a pactului este confundarea unor proceduri diferite. Screeningul, procedura de azil la frontieră și returnarea la frontieră au scopuri și garanții juridice distincte.
| Etapă | Scop | Ce nu reprezintă |
|---|---|---|
| Screening | Stabilirea sau verificarea identității, controale de securitate, evaluări medicale preliminare și identificarea vulnerabilităților. | Nu este o decizie privind acordarea azilului, respingerea cererii sau returnarea. |
| Procedura de azil la frontieră | Examinarea anumitor cereri în situațiile prevăzute de normele europene, fără intrarea automată pe teritoriul statului. | Nu se aplică automat tuturor persoanelor ajunse la frontieră și nu este identică cu screeningul. |
| Procedura de returnare la frontieră | Legătura dintre respingerea cererii sau lipsa dreptului de ședere și executarea unei decizii de returnare, cu respectarea normelor aplicabile. | Nu permite returnarea automată fără evaluarea situației individuale și fără respectarea principiului nereturnării. |
Ce presupune screeningul la frontiera externă
Screeningul vizează anumite persoane ajunse la frontiera externă fără să îndeplinească condițiile de intrare, persoane interceptate după trecerea neregulamentară a frontierei și persoane care solicită protecție internațională în acest context.
Etapa poate include verificarea identității, controale de securitate, evaluări medicale preliminare și identificarea vulnerabilităților. Rolul său este să stabilească informațiile inițiale și traseul procedural, precum și autoritatea care trebuie să continue examinarea cazului.
Screeningul nu decide, prin el însuși, dacă o persoană primește azil, dacă cererea este respinsă sau dacă aceasta trebuie returnată. Decizia ulterioară trebuie luată prin procedura aplicabilă, pe baza situației individuale și cu respectarea garanțiilor prevăzute de dreptul european și de legislația națională.
Mecanismul nu reprezintă un control generalizat al tuturor cetățenilor străini aflați deja pe teritoriul Uniunii. El se referă la categorii definite în legătură cu trecerea frontierei externe, lipsa condițiilor de intrare sau solicitarea protecției internaționale în acest context.
Când poate fi folosită procedura de azil la frontieră
Procedura de frontieră pentru azil poate fi utilizată numai în situațiile prevăzute de normele europene și după evaluarea individuală a cazului. Printre elementele relevante se pot afla caracterul inadmisibil al cererii, motivele de securitate sau situațiile în care cererea intră în categoriile pentru care legislația permite examinarea la frontieră.
Formularea nu înseamnă că orice cerere depusă la frontieră poate fi tratată ca nefondată și nici că screeningul stabilește rezultatul cererii. Mai întâi trebuie verificat dacă persoana și cazul său se încadrează într-una dintre situațiile în care procedura de frontieră este permisă.
Vulnerabilitățile și nevoile speciale trebuie luate în considerare înainte de stabilirea traseului procedural. Informarea într-o limbă înțeleasă de solicitant, interpretarea, asistența juridică și posibilitatea de a contesta o decizie se aplică potrivit etapei procedurale și regulilor europene și naționale relevante.
Human Rights Watch avertizează că procedurile accelerate pot genera riscuri dacă persoanele vulnerabile nu sunt identificate corect sau dacă accesul la consiliere juridică și la căile de atac este insuficient. Observația vizează modul concret de aplicare și capacitatea autorităților de a proteja drepturile, nu eliminarea formală a garanțiilor procedurale, potrivit Human Rights Watch.
Solidaritatea europeană nu înseamnă doar relocare
Pactul instituie un mecanism de solidaritate pentru statele supuse unei presiuni migratorii sau unei situații deosebite la frontiere. Sprijinul poate lua forme diferite, iar relocarea persoanelor este doar una dintre opțiuni.
- relocarea unor solicitanți de azil sau beneficiari ai protecției internaționale;
- contribuții financiare;
- sprijin tehnic și operațional;
- măsuri pentru consolidarea capacității de primire și de procesare a cererilor.
Statele nu trebuie să contribuie toate în aceeași formă. Contribuțiile sunt stabilite în cadrul mecanismului european, în funcție de nevoile identificate și de sprijinul convenit. Consiliul Uniunii Europene descrie pactul ca pe un echilibru între responsabilitatea națională și sprijinul european, cu reguli comune pentru situațiile de presiune și criză. Detaliile mecanismului sunt prezentate pe pagina Consiliului Uniunii Europene.
Sprijinul european nu schimbă automat autoritatea competentă pentru examinarea unei cereri. Statul desemnat potrivit regulilor aplicabile rămâne responsabil de procedura individuală, chiar dacă primește sprijin sau participă la o măsură de solidaritate.
Returnarea depinde de o decizie individuală
Returnarea privește, în principal, persoanele ale căror cereri de protecție internațională au fost respinse și pe cele care nu au un drept legal de ședere. Pactul urmărește o cooperare mai coerentă între state pentru aplicarea deciziilor de returnare și reducerea diferențelor dintre procedurile naționale.
Expresia „returnări mai rapide” nu înseamnă că orice persoană poate fi returnată fără verificarea situației sale. Trebuie stabilit mai întâi statutul juridic, iar măsura trebuie să respecte protecția internațională, principiul nereturnării către un loc în care există riscul unui tratament grav și drepturile procedurale aplicabile.
Procedura de returnare la frontieră este distinctă de examinarea cererii de azil. Ea poate deveni relevantă după stabilirea faptului că persoana nu are drept de ședere, dar nu înlocuiește analiza individuală și nu autorizează o returnare contrară obligațiilor de protecție.
Pactul reglementează procedurile de azil, responsabilitatea dintre state, verificarea la frontieră și cooperarea legată de returnare. El nu creează o procedură unică prin care toate deciziile să fie executate direct de instituțiile europene și nu înlocuiește, prin el însuși, toate normele distincte privind returnarea.
Ce se schimbă concret pentru România
În România, impactul administrativ nu se măsoară doar prin numărul persoanelor relocate. Aplicarea pactului presupune coordonarea mai multor activități:
- identificarea și înregistrarea persoanelor vizate de screening;
- efectuarea verificărilor de securitate și a evaluărilor medicale preliminare;
- identificarea vulnerabilităților și asigurarea interpretării;
- orientarea fiecărui caz către procedura competentă;
- organizarea procedurilor de azil la frontieră și a examinării obișnuite a cererilor;
- asigurarea accesului la asistență juridică și la căi de atac, potrivit etapei procedurale;
- cooperarea cu celelalte state pentru transferuri, solidaritate și returnare.
Deciziile individuale nu sunt transferate automat instituțiilor europene. Ele rămân în competența autorităților naționale desemnate, în limitele cadrului european și cu respectarea garanțiilor procedurale.
Rolul României poate varia de la un caz la altul: stat responsabil de examinarea unei cereri, stat care participă la măsurile de solidaritate sau stat care oferă sprijin operațional. Pactul stabilește cadrul comun, însă organizarea concretă, personalul, infrastructura și resursele administrative depind de implementarea națională.
De ce contează data de 12 iunie 2026
Pactul a fost adoptat în mai 2024, dar începe să se aplice la 12 iunie 2026. Adoptarea a încheiat procesul legislativ european, în timp ce data aplicării marchează momentul de la care noile reguli și mecanisme trebuie să funcționeze în statele participante, în limitele și potrivit domeniului fiecărui instrument juridic.
Diferența dintre adoptare și aplicare este importantă pentru administrații. Intervalul dintre cele două momente a fost destinat pregătirii procedurilor, autorităților și infrastructurii necesare. În România, rezultatul practic va depinde de modul în care sunt organizate screeningul, înregistrarea cererilor, procedurile de frontieră, cooperarea cu celelalte state și accesul efectiv la garanțiile procedurale.
Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat reforma drept un pas către frontiere externe mai sigure și proceduri mai eficiente pentru azil și returnare, potrivit comunicării Comisiei Europene. Pentru România, aplicarea pactului va fi testată prin coordonarea regulilor comune cu deciziile individuale, drepturile procedurale și responsabilitățile administrative concrete.
