Israelul își păstrează avantajul militar în Orientul Mijlociu, dar războiul din Gaza arată că forța nu produce automat stabilitate politică. După atacurile Hamas din 7 octombrie 2023, Israelul a invocat dreptul la autoapărare și obiectivul de a-și proteja populația. În același timp, amploarea distrugerilor din Gaza și impactul asupra civililor palestinieni au intensificat presiunile diplomatice și dezbaterea privind respectarea dreptului internațional umanitar.
Conflictul este evaluat prin două criterii diferite: efectul imediat al operațiunilor militare și capacitatea de a crea un aranjament politic durabil. Israelul poate lovi infrastructura și rețelele unor grupări armate, dar aceste rezultate nu stabilesc cine va administra Gaza, cum va fi garantată securitatea populației și ce statut politic vor avea palestinienii.
Superioritatea militară nu înseamnă stabilitate
Israelul dispune de o armată tehnologizată, servicii de informații cu rază extinsă de acțiune și sisteme de apărare care îi oferă un avantaj important față de numeroși actori regionali. Sprijinul american îi consolidează atât capacitatea de apărare, cât și poziția strategică.
Aceste avantaje pot permite atacarea unor obiective militare, perturbarea unor rețele operaționale și reducerea temporară a capacității adversarilor de a lansa atacuri. Ele nu pot rezolva însă, prin ele însele, problema guvernării, a legitimității politice sau a securității populației după încheierea operațiunilor.
Aceasta este diferența dintre un rezultat tactic și unul strategic. O operațiune poate produce un efect militar imediat, în timp ce costurile civile, deteriorarea relațiilor externe și lipsa unei soluții pentru perioada de după război pot menține conflictul într-o formă diferită.
Forța militară poate descuraja, poate întârzia un atac și poate modifica raportul de putere. Stabilitatea presupune însă și instituții funcționale, securitate pentru civili, acceptare politică și o perspectivă credibilă pentru rezolvarea disputei israeliano-palestiniene.
Gaza este simultan front militar și criză diplomatică
Israelul afirmă că operațiunile sale urmăresc eliminarea amenințării reprezentate de Hamas și protejarea populației israeliene. Pentru societatea israeliană, atacurile din 7 octombrie 2023 au transformat securitatea într-o prioritate imediată și au consolidat sprijinul pentru acțiuni militare împotriva grupării.
În paralel, situația umanitară din Gaza a mutat o parte importantă a dezbaterii internaționale către efectele operațiunilor asupra civililor, infrastructurii și serviciilor esențiale. Evaluarea juridică nu se limitează la existența unui drept la autoapărare, ci include și modul în care sunt aplicate principiile distincției, proporționalității și precauției.
Curtea Internațională de Justiție a dispus măsuri provizorii în cauza introdusă de Africa de Sud împotriva Israelului. Prima serie de măsuri a fost anunțată la 26 ianuarie 2024, iar instanța a adoptat ulterior ordine suplimentare, inclusiv la 28 martie și 24 mai 2024. Aceste ordine nu reprezintă o hotărâre finală asupra fondului acuzațiilor, dar au introdus conflictul într-un cadru juridic internațional cu efecte politice importante.
La 25 martie 2024, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 2728, care a cerut o încetare imediată a focului pentru perioada Ramadanului, eliberarea necondiționată a ostaticilor și extinderea accesului umanitar în Gaza. Rezoluția a arătat că războiul devenise nu doar o problemă de securitate pentru Israel, ci și o chestiune centrală pentru ordinea diplomatică internațională.
Iranul menține presiunea prin actori regionali
Iranul tratează Israelul ca pe un adversar strategic și își proiectează influența printr-o rețea de grupări și parteneri din mai multe state. Printre aceștia se numără Hezbollah în Liban, grupări armate din Irak, formațiuni active în Siria și rebelii houthi din Yemen.
Relația dintre Teheran și acești actori nu este identică în fiecare teatru de operațiuni. Nivelul de coordonare și gradul de autonomie diferă, astfel încât fiecare atac nu poate fi atribuit automat unei comenzi directe iraniene. Totuși, existența mai multor fronturi îi permite Iranului să mențină presiunea asupra Israelului fără ca fiecare episod să ducă imediat la un război direct între cele două state.
Pentru Israel, loviturile împotriva acestor rețele urmăresc restabilirea descurajării și transmiterea unui mesaj privind costul atacurilor asupra teritoriului sau intereselor sale. Pentru Iran și aliații săi, aceeași confruntare poate fi prezentată drept dovada că superioritatea militară israeliană nu se traduce într-un control complet al mediului regional.
Riscul principal este un ciclu de represalii limitate. Fiecare parte poate încerca să evite un război total, dar acțiunile succesive pot extinde geografia conflictului și pot face mai dificilă revenirea la un nivel redus de tensiune.
Turcia își consolidează poziția critică
Președintele Recep Tayyip Erdoğan și guvernul de la Ankara au adoptat o poziție dură față de operațiunile Israelului în Gaza. Critica servește politicii externe a Turciei, care urmărește un rol mai vizibil în dosarele regionale, dar și dezbaterii interne, în care cauza palestiniană are o încărcătură politică și emoțională puternică.
Ankara trebuie însă să gestioneze simultan relația cu Statele Unite, statutul de membru NATO și propriile interese strategice. Poziția față de Israel nu este, prin urmare, doar o chestiune bilaterală, ci și un test pentru relațiile Turciei cu aliații occidentali.
O reacție considerată insuficientă poate alimenta criticile interne și regionale la adresa guvernului turc. O confruntare diplomatică permanentă cu Israelul și partenerii săi occidentali poate limita, la rândul ei, spațiul de manevră al Ankarei.
Statele arabe separă relațiile oficiale de mesajul public
Guvernele arabe care au relații diplomatice, comerciale sau de securitate cu Israelul trebuie să gestioneze o contradicție dificilă. Cooperarea poate răspunde unor interese strategice concrete, însă războiul din Gaza face dificilă susținerea publică a Israelului în fața propriilor populații.
Un guvern poate păstra canale diplomatice și de securitate, în timp ce condamnă public operațiunile militare și cere protejarea civililor. Această separare reduce costul imediat al unei rupturi, dar nu elimină presiunea asupra relațiilor existente și asupra procesului de normalizare.
Pe măsură ce conflictul continuă fără o perspectivă politică pentru palestinieni, devine mai dificil pentru statele arabe să prezinte relațiile cu Israelul drept o componentă acceptabilă a cooperării regionale. Stabilitatea acestor acorduri depinde astfel nu doar de deciziile guvernelor, ci și de percepția publică.
Sprijinul Statelor Unite este un avantaj și o vulnerabilitate politică
Statele Unite reprezintă principalul sprijin extern al Israelului în domeniul securității. Cooperarea americană consolidează capacitatea de apărare a Israelului și îi oferă un partener diplomatic esențial în fața presiunilor internaționale.
Relația produce însă și o vulnerabilitate politică. Cu cât Washingtonul este asociat mai strâns cu deciziile și operațiunile Israelului, cu atât devin mai importante dezbaterile americane privind amploarea, condițiile și costurile sprijinului acordat.
Criticile față de acțiunile Israelului au devenit mai vizibile în rândul unor tineri din Statele Unite și din alte societăți occidentale. Această evoluție nu modifică automat politica externă americană, dar poate influența în timp mesajele partidelor, prioritățile electorale și limitele sprijinului politic.
Pentru Israel, problema nu este doar menținerea cooperării militare, ci și păstrarea unei relații politice suficient de solide pentru a rezista presiunilor interne și internaționale.
Guvernarea de după război decide valoarea succesului militar
Orice evaluare a campaniei militare trebuie să răspundă unei întrebări administrative și politice: cine va asigura guvernarea și securitatea în Gaza după încheierea operațiunilor?
Printre opțiunile discutate în astfel de situații se află o administrație palestiniană, o formulă regională de sprijin sau un mecanism internațional temporar. Fiecare variantă ridică probleme privind legitimitatea, finanțarea, securitatea și acceptarea de către populația locală. Fără un aranjament credibil, reducerea temporară a capacității Hamas nu garantează dispariția conflictului.
Distrugerea infrastructurii militare nu elimină automat cauzele politice ale mobilizării armate. Nici eliminarea unor lideri nu rezolvă disputa privind securitatea Israelului, statutul palestinienilor, controlul teritoriilor și reprezentarea politică.
De aceea, aceeași campanie poate fi evaluată diferit în funcție de intervalul analizat. Pe termen scurt, ea poate diminua o amenințare concretă. Pe termen lung, rezultatul depinde de apariția unei formule care să reducă motivele pentru reluarea confruntării și să ofere populației civile un cadru de viață funcțional.
Scenariul de bază: avantaj militar și cost diplomatic ridicat
Scenariul de bază nu este o înfrângere militară a Israelului, ci menținerea avantajului său convențional în paralel cu o contestare diplomatică și politică persistentă. Israelul își poate păstra capacitatea de a lovi grupări armate și de a răspunde amenințărilor regionale fără ca această capacitate să producă automat liniște.
În același timp, presiunile pentru protejarea civililor, procedurile internaționale, dezbaterile privind sprijinul militar și tensiunile cu statele arabe pot continua. Grupările sprijinite de Iran pot menține presiunea prin acțiuni distribuite pe mai multe fronturi, ceea ce complică obiectivul Israelului de a transforma superioritatea militară într-o descurajare durabilă.
Principala provocare strategică pentru Israel nu este doar păstrarea forței de lovire, ci legarea securității de o soluție politică. Fără această legătură, fiecare succes militar riscă să rămână temporar, iar costul uman și diplomatic al următoarei escaladări să devină mai greu de gestionat.
